Ruta aleasă de noi a fost următoarea: Budenheim – Bingen – Kaub, în avalul Rinului, pe malul stâng. La Kaub am trecut cu feribotul pe malul drept şi am continuat, via St. Goarshausen, până în Braubach. Pentru traversarea cu feribotul se plătesc 4 euro de maşină şi încă vreo 2 de om.

Traseul de mai sus e unul ce merită făcut vara, podgoriile înverzite din Valea Rhinului dând strălucire peisajului. Podgoriile şi castelele.

Înainte de a intra pe Valea Rinului, cum vii dinspre Budenheim, undeva pe partea dreaptă (în Rudesheimer), se poate vedea corespondenţa germană al Statuii Libertăţii.

Imediat ce se trece de Bingen şi se merge pe malul Rinului, castele şi fortăreţe îşi fac apariţia în peisaj, mai întâi pe malul stâng, apoi pe cel drept. Este zona cunoscută ca Valea Superioară a Rinului Mijlociu.

Din mers, am reuşit să prind următoarele: Castelul Sooneck, Castelul Sthaleck, Gutenfels (şi Pfalzgrafenstein Toll Station – in panoramă, Kaub), Castelul Schönburg, statuia şi stânca Lorelei, Cetatea Rheinfels, Burg Maus, Castelul Marksburg şi Cetatea Ehrenbreitstein din Koblenz, locul unde Rinul primeşte un afluent, Moselle.

Valea Superioară a Rinului Mijlociu este locul în care îşi are originea romantismul germn, dovadă şi locul marcat cu statuia tinerei Lorelei, subiectul binecunoscutei opere a lui Heinrich Heine, cel mai reprezentativ poet romantic german. În timpul celui de-al treilea Reich, acest poem nu a putut fi interzis în întregime, pentru că era prea popular, drept urmare a circulat ca fiind de “autor necunoscut”.

Destinaţia noastră a fost Marksburg, singurul castel medieval care nu a fost niciodată distrus, aflat în proprietatea Asociaţiei Germane a Castelelor, care l-a cumpărat în 1899. Castelul datează de pe la 1117 şi, de la înfiinţarea sa şi pâna la luarea în proprietate de către Asociaţia Germană a Castelelor, a trecut de la o ramură la alta a familiei Landgrave.

Cum castelul se află pe lista Patrimoniului Mondial al UNESCO, se încearcă din răsputeri păstrarea lui cât mai aproape de vremurile de care aparţine. S-a încercat chiar recondiţionarea acestuia folosindu-se reţeta originală de mortar. Mortar care, pare-se, nu prea rezistă în faţa climei de pe Valea Rinului.

În turul castelului, care acoperă galeria călăreţilor, bucătăria, sala de mese, dormitoarele, sala armelor, beciul şi fierăria, am avut ocazia să descopăr originile unei expresii foarte folosite în ziua de azi: a ţine banii la saltea. Practic, nu se ţineau la saltea, ci undeva pe baldachinul patului, locul cel mai puţin verificat de hoţi.

O ciudăţenie e faptul că în toate camerele de dormit paturile sunt scurte, pentru că cei ce au locuit în castel dormeau oarecum în fund, existând superstiţia că poziţia de culcat atrage după sine moartea.

Şi dacă credeţi că latrine sunt doar în fundul curţii, la bunici – la ţară, vă înşelaţi. Aştia aveau o latrină chiar în sala de mese, latrină ce se zăvora pe dinafară după ce cel chemat de natură intra acolo, ca nu care cumva hoţii ce puteau urca în castel prin deschiderea tronului să dea năvală la bogăţii.

Cum castelul e amplasat într-o zonă viticolă, legendele bachusiene nu l-au ocolit. Trecând prin pivniţa cu vinuri, ni s-a povestit că locuitorii castelului obişnuiam să umble beţi mai tot timpul, din cauza că aveau temerea că apa este otrăvită, apelând astfel la alcool pentru a-şi potoli setea.

Intrarea la castel costă 4.5 EUR, iar la începerea turului cei doritori pot lua de la magazinul de suveniruri (cu menţiunea că la sfârşitul turului sunt returnate) ghiduri în cel puţin 3 limbi de circulaţie internaţională.

După Marksburg, am continuat către Koblenz, unde am traversat iar pe malul stâng al Rinului, făcând cale întoarsă.

Aici nu am ezitat o scurtă vizită la Deutsches Eck (Colţul German), locul unde Moselle se varsă în Rin, loc peste care veghează statuia întunecată alui Kaiser Wilhelm I.

Văzut de sus, Deutsches Eck seamănă cu prora unei nave, cu un triunghi cu unui din vârfuri rotunjit, de unde i se trage şi numele. Kaizer Wilhelm I a fost primul împărat al Germaniei, între anii 1871-1888.

Statuia originală (terminată în 1897) a fost distrusă în timpul celui de-al II-lea război mondial, iar cea care poate fi admirată azi este o reproducere care a fost finalizată în 1993.

Vezi traseul pe hartă

View My Travel Map in a larger map

Privirile ţi se pierd în mozaicul de naţii: italieni, turci, arabi, asiatici sau africani. La nivelul întregii ţări, din 82 de milioane de locuitori aproximativ 15 milioane au origini străine, iar în magazine şi restaurante n-ai să vezi foarte mulţi nemţi angajaţi.

Pentru noi Frankfurt-ul a fost o escapadă de o zi. Am ajuns aici cu trenul: cu Trans-Regio, un operator privat de transport feroviar, din Budenheim în Mainz şi apoi S-Bahn-ul până în Frankfurt. În total cam 6 euro de persoană doar dus.

Norocul nostru că am fost însoţiţi, altfel am fi pierdut vreo oră încercând să ne orientăm în Frankfurt Hauptbahnhof, gara centrală, unde trag toate formele de transport pe şine, de suprafaţă sau din subteran.

Ajunşi aici am încercat să aflăm unde se ţine piaţa de Crăciun, dar am ajuns cu o zi mai târziu, aşa că ne-am mulţumit cu alte atracţii ale Frankfurt-ului.

Am luat cu asalt Main Tower, unul dintre celebrii zgârie nori ai Frankfurt-ului, cu o înălţime de 200 de metri, din care 40 de metri sunt reprezentaţi de antena de telecomunicaţii de pe clădire. Biletul nu e foarte scum, în jur de câţiva euro, dar poţi obţine o reducere dacă prezinţi orice document care ar demonstra că eşti student, inclusiv cardul de acces la bibliotecă  .

Odată ajunşi în vârf ne-am ţinut răsuflarea pentru câteva momente. E o experienţă unică să vezi în jur atâtea obiective care ţin o evidenţă cronologică a vieţii politice, culturale şi economice a oraşului. Mai jos aveţi un exemplu a ceea ce vă spuneam: Paulskirche, locul unde s-a întemeiat primul guvern german, şi turnurile gemene unde îşi are sediul Deutsche Bank.

De sus, de pe Main Tower, poate fi văzut întreg Mainhatten-ul, cum este denumit cartierul financiar în care se găseşte şi turnul, sediile a câtorva bănci cunoscute pe plan internaţional, printre care şi Eurotower, sediul Băncii Central Europene.

Lăsând la o parte băncile, mai se pot vedea Platz Roßmarkt din care începe vestita stradă cu magazine, Zeil Straße, St. Catherine’s Church, podul cel vechi de peste râul Main, Paulskirche, Domul din Frankfurt, Frankfurter Wertpapierbörse (Bursa din Frankfurt) … mai multe despre împrejurimi găsiţi pe site-ul turnului sau vă puteţi face o idee într-un tur virtual al împrejurimilor.

De aici am plecat la un restaurant undeva pe lângă Platz Roßmarkt pentru a ne potoli foamea. N-are rost să intru în amănunte, pentru că am servit un meniu thailandez, raţă cu curry. Aşa se întâmplă când trebuie să mulţumeşti pe toată lumea. Am lăsat pe altă dată bucătăria tradiţională. La fel de bine am ratat şi Kleinmarkthalle (loc propus de cineva pe Twitter), pentru că am văzut recomandarea prea târziu şi vorba aia … ce să vezi mai întâi când ai la dispoziţie 5-6 ore!?

Sătui şi încă cu speranţa că vom găsi la un moment dat Piaţa de Crăciun, am ajuns şi la Dom sau la Catedrala Sf. Bartholomeus, cea mai mare biserică din oraş, o construcţie în stil gotic ce datează din secolul XIV (vezi şi informaţiile de pe Wikipedia în limba română).

Turişti de toate naţiile furnicau prin catedrală, blitz-urile se aprindeau şi se stingeau dând naştere unui joc de lumini care te ducea cu gândul la stroboscoapele din cluburi, gând anulat imediat de arhitectura interioară şi calmul celor ce înceacau să găsească aici o oază de linişte şi împăcare cu sine.

Mi-au rămas întipărite în minte nişte picturi murale ce reprezentau personalităţi de rang înalt susţinute de nişte animale ce păreau a fi lei sau câini. Lămuriri, careva?

Am părăsit şi Dom-ul într-un final, şi, printre traceuri de-ai locului, am ajuns acolo unde, cu o zi înainte, se ţinuse mult căutata Piaţă de Crăciun, în Römer Platz, unde încă trona bradul de Crăciun.

Aici se găseşte şi primăria oraşului, într-o clădire formată din trei case gotice alăturate ce este cunoscută sub numele de Römer. Ne-am resemnat, ne-am pozat pe lângă statuia din centru pieţei, pe sub brad şi am plecat după un magazinaş de suveniruri cu program prelungit.

După atâta timp de la degustare, nu mai pot spune decât că Löwenbräu-ul lor nu e aşa dulce ca cel îmbuteliat în România şi adaptat pieţei româneşti (românilor le plac berile mai dulci!), iar singura bere de care am fost încântat a fost Hofbräu.

Dintre berile fără alcool mi-a plăcut Karamalz, mai mult o băutură acidulată pe bază de extract de malz şi fructoză, cu aromă puternică de caramel.

Nici de data aceasta nu am reuşit să mă împac cu berea albă.

Mai jos sunt doar câteva din berile pe care am reuşit să le iau în evidenţă. În caz că aţi încercat una din ele, nu ezitaţi să daţi click pe imagine pentru a-i putea acorda un rating de la 1 la 5.

Technorati Profile