La fel ca mulţi alţii ce vin în Vamă, am ales să stau cu cortul şi a fost bine. Mi-am văzut de ale mele, mi-a strâns gunoiul în urma mea, n-am deranjat pe nimeni.

Vama Veche, iunie 2000

Dar oameni ce nu înţeleg nicicum spiritul de Vama Veche, n-am mai văzut de la ultima emisiune dedicată Vămii Vechi pe sticlă, de la ultimul articol de ziar ş.a.m.d. Dacă a schimba ceva presupune să bei ca porcul şi să zăci pe marginea drumului în comă alcoolică, atunci înseamnă cu nu mai e nimic de salvat. Deşi arie protejată bio-cultural, Vama a ajuns un compot prost potrivit în compoziţie: jepane şi turisme înghesuite pe unde se poate, barăci ruginite mascate cu stuf, alei de promenadă vizibile din spaţiu, muzică dată tare de nu te mai înţelegi om cu om în plină zi … că deh, trebuie să simţi spiritul rebel. Mizerie şi dezmăţ fără limite cum bine spune amicul Geoidul.

Vama Veche, august 2009

Dacă stai şi te gândeşti că şi lacul IOR a fost o baltă, Cocioc mai exact … parcă îţi dai seama că nici Vama n-are cum să scape neschimbată!

Un lucru relativ ok e că au apărut aşa numitele cantine la “împinge tava”, ce te mai scutesc de cheltuieli pe la restaurantele de fiţe. Dar, la oricare te-ai duce, de ai să ceri apă plată sau minerală, ai să primeşti mai mereu Roua. Nu, nu roua dimineţilor, ci un brand ce s-a impus local. Detalii, careva?

Revin cu alte gânduri imediat ce mă adun …