La fel ca mulţi alţii ce vin în Vamă, am ales să stau cu cortul şi a fost bine. Mi-am văzut de ale mele, mi-a strâns gunoiul în urma mea, n-am deranjat pe nimeni.

Vama Veche, iunie 2000

Dar oameni ce nu înţeleg nicicum spiritul de Vama Veche, n-am mai văzut de la ultima emisiune dedicată Vămii Vechi pe sticlă, de la ultimul articol de ziar ş.a.m.d. Dacă a schimba ceva presupune să bei ca porcul şi să zăci pe marginea drumului în comă alcoolică, atunci înseamnă cu nu mai e nimic de salvat. Deşi arie protejată bio-cultural, Vama a ajuns un compot prost potrivit în compoziţie: jepane şi turisme înghesuite pe unde se poate, barăci ruginite mascate cu stuf, alei de promenadă vizibile din spaţiu, muzică dată tare de nu te mai înţelegi om cu om în plină zi … că deh, trebuie să simţi spiritul rebel. Mizerie şi dezmăţ fără limite cum bine spune amicul Geoidul.

Vama Veche, august 2009

Dacă stai şi te gândeşti că şi lacul IOR a fost o baltă, Cocioc mai exact … parcă îţi dai seama că nici Vama n-are cum să scape neschimbată!

Un lucru relativ ok e că au apărut aşa numitele cantine la “împinge tava”, ce te mai scutesc de cheltuieli pe la restaurantele de fiţe. Dar, la oricare te-ai duce, de ai să ceri apă plată sau minerală, ai să primeşti mai mereu Roua. Nu, nu roua dimineţilor, ci un brand ce s-a impus local. Detalii, careva?

Revin cu alte gânduri imediat ce mă adun …

Ruta aleasă de noi a fost următoarea: Budenheim – Bingen – Kaub, în avalul Rinului, pe malul stâng. La Kaub am trecut cu feribotul pe malul drept şi am continuat, via St. Goarshausen, până în Braubach. Pentru traversarea cu feribotul se plătesc 4 euro de maşină şi încă vreo 2 de om.

Traseul de mai sus e unul ce merită făcut vara, podgoriile înverzite din Valea Rhinului dând strălucire peisajului. Podgoriile şi castelele.

Înainte de a intra pe Valea Rinului, cum vii dinspre Budenheim, undeva pe partea dreaptă (în Rudesheimer), se poate vedea corespondenţa germană al Statuii Libertăţii.

Imediat ce se trece de Bingen şi se merge pe malul Rinului, castele şi fortăreţe îşi fac apariţia în peisaj, mai întâi pe malul stâng, apoi pe cel drept. Este zona cunoscută ca Valea Superioară a Rinului Mijlociu.

Din mers, am reuşit să prind următoarele: Castelul Sooneck, Castelul Sthaleck, Gutenfels (şi Pfalzgrafenstein Toll Station – in panoramă, Kaub), Castelul Schönburg, statuia şi stânca Lorelei, Cetatea Rheinfels, Burg Maus, Castelul Marksburg şi Cetatea Ehrenbreitstein din Koblenz, locul unde Rinul primeşte un afluent, Moselle.

Valea Superioară a Rinului Mijlociu este locul în care îşi are originea romantismul germn, dovadă şi locul marcat cu statuia tinerei Lorelei, subiectul binecunoscutei opere a lui Heinrich Heine, cel mai reprezentativ poet romantic german. În timpul celui de-al treilea Reich, acest poem nu a putut fi interzis în întregime, pentru că era prea popular, drept urmare a circulat ca fiind de “autor necunoscut”.

Destinaţia noastră a fost Marksburg, singurul castel medieval care nu a fost niciodată distrus, aflat în proprietatea Asociaţiei Germane a Castelelor, care l-a cumpărat în 1899. Castelul datează de pe la 1117 şi, de la înfiinţarea sa şi pâna la luarea în proprietate de către Asociaţia Germană a Castelelor, a trecut de la o ramură la alta a familiei Landgrave.

Cum castelul se află pe lista Patrimoniului Mondial al UNESCO, se încearcă din răsputeri păstrarea lui cât mai aproape de vremurile de care aparţine. S-a încercat chiar recondiţionarea acestuia folosindu-se reţeta originală de mortar. Mortar care, pare-se, nu prea rezistă în faţa climei de pe Valea Rinului.

În turul castelului, care acoperă galeria călăreţilor, bucătăria, sala de mese, dormitoarele, sala armelor, beciul şi fierăria, am avut ocazia să descopăr originile unei expresii foarte folosite în ziua de azi: a ţine banii la saltea. Practic, nu se ţineau la saltea, ci undeva pe baldachinul patului, locul cel mai puţin verificat de hoţi.

O ciudăţenie e faptul că în toate camerele de dormit paturile sunt scurte, pentru că cei ce au locuit în castel dormeau oarecum în fund, existând superstiţia că poziţia de culcat atrage după sine moartea.

Şi dacă credeţi că latrine sunt doar în fundul curţii, la bunici – la ţară, vă înşelaţi. Aştia aveau o latrină chiar în sala de mese, latrină ce se zăvora pe dinafară după ce cel chemat de natură intra acolo, ca nu care cumva hoţii ce puteau urca în castel prin deschiderea tronului să dea năvală la bogăţii.

Cum castelul e amplasat într-o zonă viticolă, legendele bachusiene nu l-au ocolit. Trecând prin pivniţa cu vinuri, ni s-a povestit că locuitorii castelului obişnuiam să umble beţi mai tot timpul, din cauza că aveau temerea că apa este otrăvită, apelând astfel la alcool pentru a-şi potoli setea.

Intrarea la castel costă 4.5 EUR, iar la începerea turului cei doritori pot lua de la magazinul de suveniruri (cu menţiunea că la sfârşitul turului sunt returnate) ghiduri în cel puţin 3 limbi de circulaţie internaţională.

După Marksburg, am continuat către Koblenz, unde am traversat iar pe malul stâng al Rinului, făcând cale întoarsă.

Aici nu am ezitat o scurtă vizită la Deutsches Eck (Colţul German), locul unde Moselle se varsă în Rin, loc peste care veghează statuia întunecată alui Kaiser Wilhelm I.

Văzut de sus, Deutsches Eck seamănă cu prora unei nave, cu un triunghi cu unui din vârfuri rotunjit, de unde i se trage şi numele. Kaizer Wilhelm I a fost primul împărat al Germaniei, între anii 1871-1888.

Statuia originală (terminată în 1897) a fost distrusă în timpul celui de-al II-lea război mondial, iar cea care poate fi admirată azi este o reproducere care a fost finalizată în 1993.

Vezi traseul pe hartă

View My Travel Map in a larger map

Foto:

Cum nu toate zonele din ţară au acoperire în ceea ce priveşte mijloacele de transport care ajung acolo sau bugetul tău pentru transport e unul limitat, una din soluţii e să faci autostopul şi să te rogi să se găsească careva care să te ia în direcţia dorită, pe bani sau degeaba.

Acum, nu toţi sunt genul aventurier din prima, gata oricând să îşi ia rucsacul în spate şi să iasă la drumul mare. Pentru ei se găsesc online câteva servicii ce ar trebui să le uşureze partea de organizare a transportului, marele avantaj fiind acela că ştii din timp că cineva merge în direcţia dorită şi e dispus să te ia şi pe tine.

Au început să apară şi la noi, ca ciupercile după ploaie, servicii dedicate.

Relativ recent este autostoponline.ro, site ce a luat naştere pe la începutul lui 2008, ca urmare a unei experienţe avute printr-un serviciu asemănător din afară, după cum declară Andrei Petruţ, administratorul site-ului, într-un articol din Business Magazin. Dacă nu sunteţi convinşi de titlul postului în cauză, urmăriţi posturile de pe blogul personal în care povesteşte despre cum a făcut autostopul în ţară şi strainătate. Se pot vizualiza, încă de pe prima pagină, ultimele cereri şi oferte în materie de trasee auto, iar datele de contact sunt vizibile fără a fi necesar să te înscrii pe site. Site-ul a fost înscris în competiţia NetStartUp, din 2008. Pe Trilulilu puteţi vedea clipul de prezentare.

autostoponline.ro [via Motanes]

Pe 123autostop.ro găseşti acelaşi lucru ca şi pe autostoponline.ro, doar că ai nevoie de un cont pentru a vedea ultimele noutăţi în materie de cereri şi oferte din partea şoferilor şi autostopiştilor. Se diferenţiază prin faptul că încurajează protejarea naturii prin reducerea emisiilor de carbon. Spre deosebire de autostoponline.ro, prima pagină abundă în texte ce scot în evidenţă avantajele serviciului, un pic cam înghesuită, zic eu.

123autostop.ro [via Metropotam]

Printre glumeţi există o glumă specifică autostopului, aceea de a numi activitatea în sine “Ia-mă, nene!”. Cum era o idee bună de exploatat, cineva a pus-o online în site-ul iamanene.ro, cândva prin 2004. Spre deosebire de cele două servicii expuse mai sus, site-ul în cauză se apropie mai mult de aria 2.0, cel puţin ca desing. Nu mă pot pronunţa ca funcţionalitate. Pe pagina principală sunt vizibile doar ultimele updaturi în materie de cereri şi oferte de transport persoane, pentru orice alte detalii fiind necesare înregistrarea pe site.

iamanene.ro [via sibiul.ro]

Servicii ar mai fi multe (autostop.zidar.net, iamanene.net, predutu.3x.ro etc.), dar m-am limitat la cele 3 întrucât sunt printre pionierii acestui tip de serviciu şi au cât de cât vizibilitate în online. Cât despre funcţionalităţi, pot spune că, în toate cazurile, există loc de îmbunătăţiri printre care aş enumera: trasee apropiate, prezentarea traseelor pe hartă, servicii de reţea socială ce ar putea facilita recomandările între useri sau măcar posibilitatea de a da ratinguri şoferilor.

De menţionat că astfel de platforme pot fi medii avantajoase pentru promovarea hostelurilor sau a micilor pensiuni de familie ce pot prezenta interes pentru un autostopist de cursă lungă.

Dacă pentru a ajunge la cetate, aţi ales varianta Câmpulung Muscel – Curtea de Argeş, e bine să ştiţi că aveţi de înfruntat tranşeele de pe DN73C. De asemenea, venind dispre Piteşti spre Câmpulung aveţi grijă să nu mergeţi spre Poienarii de Argeş, doar un sat lipsit de interes turistic.

Practic, cetatea o veţi găsiţi imediat ce treceţi de Hidrocentrala Vidraru. Odată ajunşi, nu vă rămâne decât să începeţi să luaţi la picior treptele amplasate peste cărarea bătătorită de caii lui Ţepeş. Doar o oră şi ceva de efort şi 3 RON este birul pe care trebuie să îl plătească cei ieşiţi din formă pentru a călca printre ruinele cetăţii.

Cetatea a fost ridicată pe la începutul secolului al  XIII-lea, sub domnia lui Negru Vodă, pentru a apăra graniţa de nord a Munteniei, iar în secolul al XV-lea, a fost reconstruită de Vlad Ţepeş. Mai multe informaţii despre cetate puteţi găsi aici, aici sau aici.

În zona Argeş se găsesc mai multe obiective legate de numele lui Negru Vodă, printre care şi Cetăţuia Negru Vodă sau Mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung.

Dacă urcarea vă ia ceva mai mult de o oră, vizitarea cetăţii nu vă ia mai mult de 15 minute. 15 minute în care vă plimbaţi printre ruine, admiraţi peisajul de o parte şi de alta a cetăţii şi faceţi şi poze pereţilor ce probabil, în următorii 2 ani, se vor prăbuşi sub povara timpului.

Referitor la acest aspect, am aflat că CJ Argeş a început deja un studiu de fezabilitate pentru cetăţile Poienari şi Orăţia, cetăţi ce urmează a fi restaurate şi promovate ca părţi ale patrimoniului cultural.

Per ansamblu, merită urcuşul până acolo, dacă nu pentru ruinele cetăţii, măcar pentru priveliştea din jur şi pentru sănătatea voastră psihică şi fizică.

Concluzii: nu ne promovăm suficient, nu avem personal calificat şi … vedeţi voi de la minutul 15 încolo.

P.S. Teo, salutări de pe litoral!

După atâta timp de la degustare, nu mai pot spune decât că Löwenbräu-ul lor nu e aşa dulce ca cel îmbuteliat în România şi adaptat pieţei româneşti (românilor le plac berile mai dulci!), iar singura bere de care am fost încântat a fost Hofbräu.

Dintre berile fără alcool mi-a plăcut Karamalz, mai mult o băutură acidulată pe bază de extract de malz şi fructoză, cu aromă puternică de caramel.

Nici de data aceasta nu am reuşit să mă împac cu berea albă.

Mai jos sunt doar câteva din berile pe care am reuşit să le iau în evidenţă. În caz că aţi încercat una din ele, nu ezitaţi să daţi click pe imagine pentru a-i putea acorda un rating de la 1 la 5.

Technorati Profile

Din acest motiv, toate piesele de patrimoniul existente în incinta castelului au fost retrase şi vor rămâne în proprietate statului român, urmând a fi expuse în incinta Vămii Medievale. Până pe 18 mai, vizitatorii încă mai pot vizita camerele goale ale castelului.

Conform ziare.com, în urma acrodului semnat cu statul român în 2006, o dată cu Castelul Bran, vor mai intra în posesia familiei Habsburg Casa principesei Ileana, Casa de Ceai Regina Maria, Casa Administratorului, Tabernaculul Inima Reginei Maria, parcul castelului (28.000 mp), cele două lacuri din parcul castelului (suprafaţă totală de 1.400 mp) şi drumul de acces (1.650 mp).

Să sperăm că în urma retrocedării castelul va rămâne în circuitul turistic, acesta fiind al doilea obiectiv turistic din România care atrage cei mai mulţi vizitatori, după castelul Peleş.

Ultimele informaţii cu privire la situaţia Castelului Bran [retrospectivă  Cotidianul]

Primul contact cu Mainz-ul, locul de naştere al lui Johannes Gutenberg, inventatorul tiparului, a avut loc în penultima zi a Pieţei de Crăciun (Weihnachtsmarkt), eveniment ce s-a ţinut în Piaţa Domului. Toate gheretele pregătite în acelaşi fel, cu acelaşi timp de firmament, oferind un farmec aparte evenimentului. Pe cât de monoton, pe atât de eficient, o soluţie bună pentru a ţine improvizaţiile kitsch-oase deoparte.

Ca în toate locurile unde se ţin Pieţe de Crăciun, se comercializează mici obiecte artizanale din lemn sau piatră, suveniruri, dulciuri care mai de care mai speciale sau pregătite la faţa locului.

Din câte am aflat, anul 2008 a fost decalarat Anul Nucului, drept urmare nu puţini erau comercianţii de figurine din lemn de nuc, în special spărgători de nuci (Nussknacker). Aceste figurine viu colorate au început să fie făcute în secolul al XVIII-lea şi îşi au originile în sudul Germaniei (Bavaria), mai exact în satul Oberammergau. De comercializat, se comercializează de prin secolul al XIX-lea.

Înghesuială mare la fripturi şi cârnaţi graşi (Wurscht) cu pâine şi muştar, toate numai bune asortate cu un vin fiert (Glühwein) la 2 EUR cana şi tradiţionalele clătite din cartofi (Reibekuchen) cu piure de mere.

În ziua de Crăciun am participat la o slujbă romano-catolică pentru o comunitate de români, la biserica Sf. Paul din Mainz, iar apoi am vizitat Domul, simbolul Mainz-ului.

Construcţia, în mare parte în stilul Romanesque, acoperă câteva capele de rugăciune şi câteva încăperi funerare. De jur împrejurul zonei destinate credincioşilor pot fi admirate vitralii cu portretele tuturor episcopilor care au slujit în Domul ce poartă hramul Sf. Bonifaciu.

La 5-10 minute de Dom, pe malul Rhin-ului, se află primăria oraşului Mainz, o constucţie hidoasă ce datează la la începutul anilor ’70, construcţie care la momentul respectiv era considerată modernă, lângă care se află un centru expoziţional. Din păcate, anotimpul lăsa aupra lor griul acela urât ce te grăbeşte spre un loc cald, aşa că nu am zăbovit prea mult în zonă.

Dar, cu o zi înainte de Anul Nou, am revenit în Mainz pentru cumpărături. Aşa am ajuns iar în zona Domului, de unde se ajunge uşor la teatrul din Mainz şi la diversele magazine din zonă, cel mai frecventat de turişti şi localnici fiind Karstadt, un fel de Unirea al nostru. Pentru microbişti există un magazin dedicat, magazin deţinut de Dimo Wache, portarul echipei locale de fotbal, 1. FSV Mainz 05.

Pentru cei pasionaţi de arhitectură, centrul vechi al Mainz-ului încântă ochiul cu clădiri autentice înconjurate de arhitectură modernă gândită astfel încât să nu supere ochiul avizat.

Amatorii de mers cu bicicleta prin oraş se bucură de susţierea autorităţilor, existenţa parcărilor de biciclete nefiind ceva anormal în Mainz.

Cam asta a fost experinţa mea cu Mainz-ul, în fugă, timpul fiind prea scurt, iar dorinţa de a vizita şi a face diverse fără limite.

P.S. Urmează Frankfurt!

Mircea Diaconu şi Victoria Cociaş în Scandal la Operă
Imagine preluată de pe site-ul Teatrului Nottara

S-a jucat piesa “Scandal la Operă” de Ken Ludwig, în regia lui Petre Bokor. O comedie cu răsturnări de situaţie ce te fac să râzi cu poftă, cu câteva scene ce te duc cu gândul la umorul impus prin urlete al comedianţilor de pe sticlă.

Din distribuţie fac parte Mircea Diaconu, Ion Grosu (Visul lui Liviu), Luminiţa Erga (Crucea de Piatră, La Bloc), Raluca Gheorghiu (Anticamera), Alexandru Jitea, Alexandru Gheorghiu (Italiencele), Cerasela Iosifescu şi  Victoria Cociaş (Noro).

Povestea e simplă: un tenor renumit este invitat să cânte la Opera Mare din Cleveland, Ohio, dar după câteva pahare cade într-o stare de beţie şi este crezut mort. Soluţia vine din partea unui tânăr amator de operă, care îi ia locul pe scenă, dechizat în Othello. Între timp, tenorul îşi revine şi ia parte la un episod plin de încurcături, în care femeile tânjesc după tenor şi tânărul amator de operă, ambii deghizaţi în Othello …

S-a râs în hohote, spectatorii au intuit chiar continuarea replicilor. Mi-a reamintit de o piesă pe care am văzut-o acum câţiva ani, Tărâmul Celălalt, în care personajul principal suferă o moarte clinică şi în tot acest timp cei apropriaţi sunt mai preocupaţi de cum să împartă averea, decât de corpul “neînsufleţit”. În Scandal la Operă, situaţia e asemănătoare, directorul Operei Mari din Cleveland se gândeşte cum să profite totuşi de pe urma spectacolului la care ar fi trebuit să participe tenorul, lăsând pe final soarta corpului “neînsufleţit”.

Surprinzător, nu au sunat telefoane, nu s-au mâncat floricele, ci doar un singur ciocoflender şi-a tras poză de haifaiv.

Revenind la site-ul teatrului, observ că, în afară de distribuţie, nu se găsesc alte detalii legate de spectacole, drept urmare cei interesaţi de un scurt review al piselor sunt nevoiţi să caute alte surse. Nu se pot comanada bilete online, direct de pe site, ci de pe site-uri specializate. În afară de o adresă de mail găzduită de providerul de servicii internet, nu se găseşte nici o altă formă care să faciliteze feed-back-ul spectatorilor, aşa cum se poate vedea pe site-ul Filarmonicii Geroge Enescu.