Ruta aleasă de noi a fost următoarea: Budenheim – Bingen – Kaub, în avalul Rinului, pe malul stâng. La Kaub am trecut cu feribotul pe malul drept şi am continuat, via St. Goarshausen, până în Braubach. Pentru traversarea cu feribotul se plătesc 4 euro de maşină şi încă vreo 2 de om.

Traseul de mai sus e unul ce merită făcut vara, podgoriile înverzite din Valea Rhinului dând strălucire peisajului. Podgoriile şi castelele.

Înainte de a intra pe Valea Rinului, cum vii dinspre Budenheim, undeva pe partea dreaptă (în Rudesheimer), se poate vedea corespondenţa germană al Statuii Libertăţii.

Imediat ce se trece de Bingen şi se merge pe malul Rinului, castele şi fortăreţe îşi fac apariţia în peisaj, mai întâi pe malul stâng, apoi pe cel drept. Este zona cunoscută ca Valea Superioară a Rinului Mijlociu.

Din mers, am reuşit să prind următoarele: Castelul Sooneck, Castelul Sthaleck, Gutenfels (şi Pfalzgrafenstein Toll Station – in panoramă, Kaub), Castelul Schönburg, statuia şi stânca Lorelei, Cetatea Rheinfels, Burg Maus, Castelul Marksburg şi Cetatea Ehrenbreitstein din Koblenz, locul unde Rinul primeşte un afluent, Moselle.

Valea Superioară a Rinului Mijlociu este locul în care îşi are originea romantismul germn, dovadă şi locul marcat cu statuia tinerei Lorelei, subiectul binecunoscutei opere a lui Heinrich Heine, cel mai reprezentativ poet romantic german. În timpul celui de-al treilea Reich, acest poem nu a putut fi interzis în întregime, pentru că era prea popular, drept urmare a circulat ca fiind de “autor necunoscut”.

Destinaţia noastră a fost Marksburg, singurul castel medieval care nu a fost niciodată distrus, aflat în proprietatea Asociaţiei Germane a Castelelor, care l-a cumpărat în 1899. Castelul datează de pe la 1117 şi, de la înfiinţarea sa şi pâna la luarea în proprietate de către Asociaţia Germană a Castelelor, a trecut de la o ramură la alta a familiei Landgrave.

Cum castelul se află pe lista Patrimoniului Mondial al UNESCO, se încearcă din răsputeri păstrarea lui cât mai aproape de vremurile de care aparţine. S-a încercat chiar recondiţionarea acestuia folosindu-se reţeta originală de mortar. Mortar care, pare-se, nu prea rezistă în faţa climei de pe Valea Rinului.

În turul castelului, care acoperă galeria călăreţilor, bucătăria, sala de mese, dormitoarele, sala armelor, beciul şi fierăria, am avut ocazia să descopăr originile unei expresii foarte folosite în ziua de azi: a ţine banii la saltea. Practic, nu se ţineau la saltea, ci undeva pe baldachinul patului, locul cel mai puţin verificat de hoţi.

O ciudăţenie e faptul că în toate camerele de dormit paturile sunt scurte, pentru că cei ce au locuit în castel dormeau oarecum în fund, existând superstiţia că poziţia de culcat atrage după sine moartea.

Şi dacă credeţi că latrine sunt doar în fundul curţii, la bunici – la ţară, vă înşelaţi. Aştia aveau o latrină chiar în sala de mese, latrină ce se zăvora pe dinafară după ce cel chemat de natură intra acolo, ca nu care cumva hoţii ce puteau urca în castel prin deschiderea tronului să dea năvală la bogăţii.

Cum castelul e amplasat într-o zonă viticolă, legendele bachusiene nu l-au ocolit. Trecând prin pivniţa cu vinuri, ni s-a povestit că locuitorii castelului obişnuiam să umble beţi mai tot timpul, din cauza că aveau temerea că apa este otrăvită, apelând astfel la alcool pentru a-şi potoli setea.

Intrarea la castel costă 4.5 EUR, iar la începerea turului cei doritori pot lua de la magazinul de suveniruri (cu menţiunea că la sfârşitul turului sunt returnate) ghiduri în cel puţin 3 limbi de circulaţie internaţională.

După Marksburg, am continuat către Koblenz, unde am traversat iar pe malul stâng al Rinului, făcând cale întoarsă.

Aici nu am ezitat o scurtă vizită la Deutsches Eck (Colţul German), locul unde Moselle se varsă în Rin, loc peste care veghează statuia întunecată alui Kaiser Wilhelm I.

Văzut de sus, Deutsches Eck seamănă cu prora unei nave, cu un triunghi cu unui din vârfuri rotunjit, de unde i se trage şi numele. Kaizer Wilhelm I a fost primul împărat al Germaniei, între anii 1871-1888.

Statuia originală (terminată în 1897) a fost distrusă în timpul celui de-al II-lea război mondial, iar cea care poate fi admirată azi este o reproducere care a fost finalizată în 1993.

Vezi traseul pe hartă

View My Travel Map in a larger map

Rămânem tot în zona hărţilor interactive, mai exact la versiunea de mobil a Goolge Maps with My Location. Aici puteţi vedea cam care ar fi eroarea de localizare în cazul a câţiva useri.

Şi cum am ajuns la Google Maps, pentru cine nu ştie, acum un an, Google a lansat Mapmaker, un serviciu asemănător Open Street Maps, axat pe câteva ţări unde reprezentările geospaţiale sunt sărace în informaţie. Pe blogul Radar O’Reilly puteţi citi un post despre acest serviciu comparat cu Open Street Maps şi Tele Atlas.

Lăsând la o parte serviciile GIS, ajungem şi la tururile virtuale. Două servicii v-ar putea ajuta în luarea deciziilor în ceea ce priveşte alegerea destinaţiilor de călătorie: Earth Album, un mushup între Google Maps şi Flickr care îţi permite să vizualizezi poze în funcţie de destinaţie [via Hoinar pe Web] şi Sosauce, o reţea socială axată pe călătorii ce pune la dispoziţia utilizatorilor jurnale online, planificatoare de călătorii, ghiduri şi găzduire fotografii [via Mashable].

Din zona agregatorelor de pachete turistice, bilete avion etc. menţionez un serviciu lansat la începutul lunii mai, Voyij [via Mashable].

La cele de mai sus se mai pot adăuga trei resurse web:

• Monumente Uitate – veţi avea posibilitatea să citiţi aici despre unele dintre puţin cunoscutele castele din România, din păcate în paragină
• Vederi din Trecut – un blog pentru nostalgici dar şi pentru generaţia tânără, blog început ca o colecţie de cărţi poştale ce au ca temă litoralul
• Ştiu un Loc – o iniţiativă lăudabilă prin care se pot descoperi locuri despre a căror existenţă nici măcar nu se ştia.

Privirile ţi se pierd în mozaicul de naţii: italieni, turci, arabi, asiatici sau africani. La nivelul întregii ţări, din 82 de milioane de locuitori aproximativ 15 milioane au origini străine, iar în magazine şi restaurante n-ai să vezi foarte mulţi nemţi angajaţi.

Pentru noi Frankfurt-ul a fost o escapadă de o zi. Am ajuns aici cu trenul: cu Trans-Regio, un operator privat de transport feroviar, din Budenheim în Mainz şi apoi S-Bahn-ul până în Frankfurt. În total cam 6 euro de persoană doar dus.

Norocul nostru că am fost însoţiţi, altfel am fi pierdut vreo oră încercând să ne orientăm în Frankfurt Hauptbahnhof, gara centrală, unde trag toate formele de transport pe şine, de suprafaţă sau din subteran.

Ajunşi aici am încercat să aflăm unde se ţine piaţa de Crăciun, dar am ajuns cu o zi mai târziu, aşa că ne-am mulţumit cu alte atracţii ale Frankfurt-ului.

Am luat cu asalt Main Tower, unul dintre celebrii zgârie nori ai Frankfurt-ului, cu o înălţime de 200 de metri, din care 40 de metri sunt reprezentaţi de antena de telecomunicaţii de pe clădire. Biletul nu e foarte scum, în jur de câţiva euro, dar poţi obţine o reducere dacă prezinţi orice document care ar demonstra că eşti student, inclusiv cardul de acces la bibliotecă  .

Odată ajunşi în vârf ne-am ţinut răsuflarea pentru câteva momente. E o experienţă unică să vezi în jur atâtea obiective care ţin o evidenţă cronologică a vieţii politice, culturale şi economice a oraşului. Mai jos aveţi un exemplu a ceea ce vă spuneam: Paulskirche, locul unde s-a întemeiat primul guvern german, şi turnurile gemene unde îşi are sediul Deutsche Bank.

De sus, de pe Main Tower, poate fi văzut întreg Mainhatten-ul, cum este denumit cartierul financiar în care se găseşte şi turnul, sediile a câtorva bănci cunoscute pe plan internaţional, printre care şi Eurotower, sediul Băncii Central Europene.

Lăsând la o parte băncile, mai se pot vedea Platz Roßmarkt din care începe vestita stradă cu magazine, Zeil Straße, St. Catherine’s Church, podul cel vechi de peste râul Main, Paulskirche, Domul din Frankfurt, Frankfurter Wertpapierbörse (Bursa din Frankfurt) … mai multe despre împrejurimi găsiţi pe site-ul turnului sau vă puteţi face o idee într-un tur virtual al împrejurimilor.

De aici am plecat la un restaurant undeva pe lângă Platz Roßmarkt pentru a ne potoli foamea. N-are rost să intru în amănunte, pentru că am servit un meniu thailandez, raţă cu curry. Aşa se întâmplă când trebuie să mulţumeşti pe toată lumea. Am lăsat pe altă dată bucătăria tradiţională. La fel de bine am ratat şi Kleinmarkthalle (loc propus de cineva pe Twitter), pentru că am văzut recomandarea prea târziu şi vorba aia … ce să vezi mai întâi când ai la dispoziţie 5-6 ore!?

Sătui şi încă cu speranţa că vom găsi la un moment dat Piaţa de Crăciun, am ajuns şi la Dom sau la Catedrala Sf. Bartholomeus, cea mai mare biserică din oraş, o construcţie în stil gotic ce datează din secolul XIV (vezi şi informaţiile de pe Wikipedia în limba română).

Turişti de toate naţiile furnicau prin catedrală, blitz-urile se aprindeau şi se stingeau dând naştere unui joc de lumini care te ducea cu gândul la stroboscoapele din cluburi, gând anulat imediat de arhitectura interioară şi calmul celor ce înceacau să găsească aici o oază de linişte şi împăcare cu sine.

Mi-au rămas întipărite în minte nişte picturi murale ce reprezentau personalităţi de rang înalt susţinute de nişte animale ce păreau a fi lei sau câini. Lămuriri, careva?

Am părăsit şi Dom-ul într-un final, şi, printre traceuri de-ai locului, am ajuns acolo unde, cu o zi înainte, se ţinuse mult căutata Piaţă de Crăciun, în Römer Platz, unde încă trona bradul de Crăciun.

Aici se găseşte şi primăria oraşului, într-o clădire formată din trei case gotice alăturate ce este cunoscută sub numele de Römer. Ne-am resemnat, ne-am pozat pe lângă statuia din centru pieţei, pe sub brad şi am plecat după un magazinaş de suveniruri cu program prelungit.

Din acest motiv, toate piesele de patrimoniul existente în incinta castelului au fost retrase şi vor rămâne în proprietate statului român, urmând a fi expuse în incinta Vămii Medievale. Până pe 18 mai, vizitatorii încă mai pot vizita camerele goale ale castelului.

Conform ziare.com, în urma acrodului semnat cu statul român în 2006, o dată cu Castelul Bran, vor mai intra în posesia familiei Habsburg Casa principesei Ileana, Casa de Ceai Regina Maria, Casa Administratorului, Tabernaculul Inima Reginei Maria, parcul castelului (28.000 mp), cele două lacuri din parcul castelului (suprafaţă totală de 1.400 mp) şi drumul de acces (1.650 mp).

Să sperăm că în urma retrocedării castelul va rămâne în circuitul turistic, acesta fiind al doilea obiectiv turistic din România care atrage cei mai mulţi vizitatori, după castelul Peleş.

Ultimele informaţii cu privire la situaţia Castelului Bran [retrospectivă  Cotidianul]

English version

Dat fiind ca, pe meleagurile pe unde locuiesc, n-a mai fost vara de vreo 2 ani, iar iernile sunt lungi si foarte reci, am decis anul asta, impreuna cu prietena, sa mergem o saptamana la soare intr-o zona mai tropicala un pic. Am ales Cuba, destinatia cea mai apropiata si interesanta din punct de vedere al plajelor. In acest guest post, gazduit cu amabilitate de omul Petrvs, o sa incerc sa descriu experienta turistica traita pe meleagurile lui Fidel Castro (de fapt, mai nou ale lui Raul Castro).

Touroperator-ul Voyages Bergeron

Am decis sa plecam relativ repede, locurile le-am rezervat pe internet, cu o saptamana inaintea plecarii. Bineinteles, e vorba de un all inclusive, formula clasica/mondiala pentru turistul care se multumeste sa ramana in limita rezonabilului in ceea ce priveste aventura pe teren. Poate intr-un viitor voiaj ne vom aventura cu rucsacul in spate, mai asteptam cel putin pana mai invatam un pic de spaniola. Asadar, o data rezervarea facuta, biletele de avion ies in acelasi timp, nu mai raman decat bagajele de facut.

Pana acum nu am analizat tot sistemul de distribuire/creare al acestor all inclusive, dar, de data asta, mi-am dat seama ca sunt destul de multi agenti in joc, assambland serviciile ca un fel de puzzle.

In primul rand, agentia de voiaj de unde am cumparat calatoria se numeste Voyages Bergeron. Vinde pachete turistice de la diferiti operatori: Vacances Transat, SunWing, Nolitours etc. O parte dintre acestia comercializeaza si servicii de transport persoane. De exemplu, Vacances Transat are Air Transat, cu ei am si fost.

Cuba: Cayo Guillermo

In Cuba, hotelul apartine lantului spaniol Sol-Melia, dar transportul intre aeroport si hotel, plus alte activitati sunt furnizate de compania locala, TransTur.

Insa, toate astea n-au nici o importanta, cand faci o rezervare, totul e transparent, tot ce ai de facut este sa te asezi in avion si sa intri in panica apreciezi zborul. N-a fost nici o problema cu rezervarea locurilor etc. O data rezervarile facute pe net, ti se trimit prin mail biletele electronice in format .pdf care trebuie printate si prezentate la aeroport, impreuna cu pasaportul. Vizele pentru Cuba se distribuie in avion si se rup in doua: una la intrare, alta la iesire. Pe pasaport nu se pune nici o stampila, ceea ce mi s-a parut bizar.

Melia Cayo Guillermo

Am ales ca destinatie coasta de nord a Cubei, mai precis Cayo Guillermo, o mica insula langa insula Cayo Coco. Numele resortului este Melia Cayo Guillermo, 5 stele dupa clasificarea in Cuba, 4.5 dupa clasificarea canadiana.

Melia Cayo Guillermo

Despre serviciile hotelului, n-am absolut nimic de zis, totul a fost la superlativ: mancare excelenta, bautura la fel, plaja frumoasa si, in general, serviciile impecabile.

Resortul este bine organizat, cu panouri indicatoare intre diferitele cladiri dar cu riscul de a te pierde, totusi.

Fete familiare in turismul cubanez

Reprezentantii Vacances Transat au un colt al lor, unde le poti pune intrebari intre orele 9 si 16 in fiecare zi, despre activitati, orarul la plecare etc. Cateva calculatoare conectate la internet sunt disponibile contra sumei de 6$/ora.

In afara de barmani si chelneri, personalul de intretinere a camerelor si cei de la receptie, angajatii hotelului se impart in doua categorii, usor identificabile dupa codul vestimentar. Animatorii, imbracati in rosu, care se ocupa in general cu entertainment-ul turistilor (dans, voley de piscina, tenis de plaja etc.).

Gradinarii, in verde, care in afara de intretinerea spatiilor verzi, iti pot taia nuci de cocos pentru a te putea delecta cu sucul sau pot sa-ti faca palarii din frunze de palmier.

Evadare din Alcatraz

Pentru cei dornici de a iesi un pic din resort (poreclit ironic de localnici Alcatraz), se poate alege printre cateva zeci de activitati, excursii s.a.m.d. Bineinteles, acestea nu sunt incluse in pretul calatoriei si costa in general intre 30 si 100$ de persoana. Am ales un Jeep-Safari si o expeditie in catamaran. In ciuda numelui, prima activitate nu include impuscarea nici unui animal salbatic.

E vorba doar de o excursie in care conduci un mic jeep si se face un circuit de o zi in zona. Bineinteles, turistii nu sunt lasati de capul lor, doi ghizi insotesc grupul, unul vorbind engleza, celalalt franceza. Am avut sansa sa fim in masina cu ghidul francofon, ceea ce ne-a permis sa avem explicatii mai detaliate despre locurile vizitate. Am vizitat, asadar, cel mai apropiat oras, Moron, situat pe insula principala care este legata de Cayo Coco si Cayo Guillermo de un drum prin mare lung de vreo 30km.

O bucatica de Romania: Aro si camioanele Roman

In Cuba sunt inca multe masini americane de dinainte de 1959. Fiind amator de astfel de vehicule, asteptarile nu mi-au fost inselate.

Vehiculele sunt mentinute in forma excelenta, ceea ce este de admirat, dat fiind ca piesele de schimb sunt probabil de negasit, inventivitatea mecanicilor este pusa, in mod sigur, la grea incercare.

American Car

Masinile recente sunt rare si, in general, masinile sunt rare, traficul nefiind deloc aglomerat. Politistii amendeaza excesul de viteza, dar fara radar, folosesc pur si simplu metoda “ochiometrica”. Mijloacele de transport populare sunt bicitaxiurile, biciclete cu trei roti si doua locuri in spate. Multi soferi isi adauga boxe, lumini, ventilatoare, incat “taxiul” sa fie cat mai atragator.

Aro

Am avut supriza sa intalnesc doua marci romanesti: Aro si Roman, binecunoscute cubanezilor.

Basculanta Roman

Viva la revolucion!

Un aspect pitoresc care m-a frapat: inscriptiile si afisele revolutionare/de propaganda. Parca m-a intors un pic in timp revazandu-le.

Propaganda

O mica observatie amuzanta: daca in oras peste tot este imaginea lui Fidel Castro, la hotel si in locurile turistice si cam pe tot ce se poate vinde este portretul lui Che Guevara.

El Comandante

Pana la urma, daca e profitabil, de ce nu?

Bomboane cubaneze

Vorbind cu ghidul, nu m-am putut abtine sa nu-l intreb daca stie ceva de faimoasele bomboane “cubaneze” pe care le mancam cu atata satisfactie in Romania comunista a anilor ’80. Din pacate, acesta nu stia nimic despre aceste dulciuri-simbol ale generatiei Y. Explicatia e simpla, si mi-a dat-o chiar el: toate se duceau la export.

Crocodilu’ trilu-lilu

Alt punc interesant: vizita unei ferme de crocodili. Acestia sunt crescuti pentru piele si carne.

Pentru amatorii de oarece senzatii mai intense, crocodilii puteau fi hraniti cu peste, cu ajutorul unui fir gros de otel. Alte animale cu care ne-am intalnit, in libertate de data asta: vacile salbatice. Protejate prin lege, stau mai mult prin paduri, dar si pe marginea drumului, sau cateodata chair pe drum.

2 ani O zi pe mare …

A doua excursie, cea cu catamaranul, avea ca scop principal observarea faunei marine. Nestiind sa inot, m-am multumit cu pozele facute de prietena mea.

Si aceasta iesire a durat toata ziua, incluzand doua opriri pentru plonjeu cu tub de respirat si una la plaja Pilar, situata la cativa kilometri de hotel.

Pe final …

Una peste alta, calatoria a fost super, totul a decurs bine, pentru o prima experienta de genul asta ma declar total incatat. Singurul aspect negativ: intoarcerea acasa poate ocaziona o mica depresie dat fiind frigul si zapada inca prezente.

Mai multe imagini aici.

Post scris de Mihai. Mihai a mai scris pentru DG 2.0 si Aventurile unui expat … in tara sa

Primul contact cu Mainz-ul, locul de naştere al lui Johannes Gutenberg, inventatorul tiparului, a avut loc în penultima zi a Pieţei de Crăciun (Weihnachtsmarkt), eveniment ce s-a ţinut în Piaţa Domului. Toate gheretele pregătite în acelaşi fel, cu acelaşi timp de firmament, oferind un farmec aparte evenimentului. Pe cât de monoton, pe atât de eficient, o soluţie bună pentru a ţine improvizaţiile kitsch-oase deoparte.

Ca în toate locurile unde se ţin Pieţe de Crăciun, se comercializează mici obiecte artizanale din lemn sau piatră, suveniruri, dulciuri care mai de care mai speciale sau pregătite la faţa locului.

Din câte am aflat, anul 2008 a fost decalarat Anul Nucului, drept urmare nu puţini erau comercianţii de figurine din lemn de nuc, în special spărgători de nuci (Nussknacker). Aceste figurine viu colorate au început să fie făcute în secolul al XVIII-lea şi îşi au originile în sudul Germaniei (Bavaria), mai exact în satul Oberammergau. De comercializat, se comercializează de prin secolul al XIX-lea.

Înghesuială mare la fripturi şi cârnaţi graşi (Wurscht) cu pâine şi muştar, toate numai bune asortate cu un vin fiert (Glühwein) la 2 EUR cana şi tradiţionalele clătite din cartofi (Reibekuchen) cu piure de mere.

În ziua de Crăciun am participat la o slujbă romano-catolică pentru o comunitate de români, la biserica Sf. Paul din Mainz, iar apoi am vizitat Domul, simbolul Mainz-ului.

Construcţia, în mare parte în stilul Romanesque, acoperă câteva capele de rugăciune şi câteva încăperi funerare. De jur împrejurul zonei destinate credincioşilor pot fi admirate vitralii cu portretele tuturor episcopilor care au slujit în Domul ce poartă hramul Sf. Bonifaciu.

La 5-10 minute de Dom, pe malul Rhin-ului, se află primăria oraşului Mainz, o constucţie hidoasă ce datează la la începutul anilor ’70, construcţie care la momentul respectiv era considerată modernă, lângă care se află un centru expoziţional. Din păcate, anotimpul lăsa aupra lor griul acela urât ce te grăbeşte spre un loc cald, aşa că nu am zăbovit prea mult în zonă.

Dar, cu o zi înainte de Anul Nou, am revenit în Mainz pentru cumpărături. Aşa am ajuns iar în zona Domului, de unde se ajunge uşor la teatrul din Mainz şi la diversele magazine din zonă, cel mai frecventat de turişti şi localnici fiind Karstadt, un fel de Unirea al nostru. Pentru microbişti există un magazin dedicat, magazin deţinut de Dimo Wache, portarul echipei locale de fotbal, 1. FSV Mainz 05.

Pentru cei pasionaţi de arhitectură, centrul vechi al Mainz-ului încântă ochiul cu clădiri autentice înconjurate de arhitectură modernă gândită astfel încât să nu supere ochiul avizat.

Amatorii de mers cu bicicleta prin oraş se bucură de susţierea autorităţilor, existenţa parcărilor de biciclete nefiind ceva anormal în Mainz.

Cam asta a fost experinţa mea cu Mainz-ul, în fugă, timpul fiind prea scurt, iar dorinţa de a vizita şi a face diverse fără limite.

P.S. Urmează Frankfurt!

Budenheim este un mic orăşel la vreo 8 km, în NV-ul Mainz-ului. Unul foarte liniştit că nici nu îţi dai seama dacă locuieşte cineva acolo. În seara de Anul Nou mi s-a confirmat faptul că orăşelul este locuit întradevăr … au ieşit oamenii în stradă, la dat cu artificii şi la o cupă de şampanie.

Budenheim este un fel de Pipera/Tunari/Voluntari pentru clasa medie ce îşi are locul de muncă în Mainz sau Frankfurt, un oraş din Valea Rinului cu case până în marginea străzii, aşa cum vezi în satele săseşti de prin Transilvania. Autobuze străbat oraşul din jumătate în jumătate de oră (la oră fixă), aşa cum e trecut în orarul autobzelor afişat în fiecare staţie, un tren regional, la fel de promp ca şi autobuzele, o poştă săracă în cărţi poştale cu reprezentări ale obiectivelor locale sau din împrejurimi, dar dotată cu automat de timbre care te scuteşte de dialogul cu personalul plictisit şi necunoscător de limbă engleză.

Principalul punct de atracţie este Lenneberg-Wald, o pădure arie protejată a naturii din cauza solului nisipos şi a unor specii de pini şi stejari care rezistă în acest sol. Pe lângă panourile lor care spun că pădurea este frate cu româ… neamţul, se mai găsesc panouri informative cu speciile de plante şi vieţuitoare care îşi fac veacul pe acolo. Pădurea este amenajată pentru a mulţumi atât pe deţinătorii de canine şi cabaline, precum şi pe cei pasionaţi de jogging, nordinc walking sau biking sau pur şi simplu de plimbări în aer liber. La marginea pădurii este amenajată o parcare pentru cei mai comozi din fire, care nu îşi pot deplasa târtiţa decât cu maşina până acolo.

Nu mare mi-a fost mirarea ca, din loc în loc, să văd trunchiuri de copaci (doborâţi probabil de vânt sau de vreme) sculptate în fel şi chip, aşa cum sunt cele din parcul circului Globus.

Şi cum nemţii pun mare accent pe educaţia ecologică, în Budenheim există şi un centru de educaţie ecologică pentru copii, chiar în apropiere de Lenneberg-Wald.

Dacă traversezi pădurea, dinspre Budenheim, în cel mult 20-25 de minute poţi ajunge în Mainz-Gonsenheim WildPark, o grădină zoologică amenajată în mijlocul pădurii, cu acces gratuit. Spre deliciul copiilor, animalele pot fi hrănite cu hrană preparată special ce poate fi ridicată contra sumei de 1EUR de la automatele ce se găsesc în zonă.

În seria Jurnal de călătorie urmează Mainz, Ffrankfurt, castelele de pe Valea Rinului (în special Marksburg) şi Koblenz.

Version Française

Mai 2008. Dupa 10 ani de absenta, ma intorc in sfarsit in tara. Cand am plecat aveam 15 ani si fata plina de cosuri. Acum cosurile nu mai sunt insa, in shimb, incepe sa-mi cada incet incet parul. Multe lucruri se schimba in atata vreme …

Imi place sa ma gandesc la intoarcerea mea in tara ca la o calatorie in timp, un fel de fast-forward de un deceniu. Nu am intalnit multi romani in tot timpul asta in afara de cei apropiati de aici, care sunt plecati din tara de ani buni. Majoritatea impresiilor despre ce se intampla in Romania sunt luate de prin ziare, bloguri etc.

Dar hai sa va zic cum a fost.

Prima faza nostima, in avionul Paris-Bucuresti, o tipa cam de varsta mea ii spune in engleza unui nene cat de bucuroasa e ca se intoarce in tara, fiind plecata de 7 ani. Ma bag si eu in discutie, ii spun ca sunt plecat de 10 ani (in romana, bineinteles) si spre stupoarea mea, imi dau seama ca fata nu prea le mai rupe pe romaneste. Binee, o dau si eu pe engleza, mai schimbam doua vorbe, dupa care imi vine randul la weceu si conversatia se termina. Ce bine ca n-am uitat sa vorbesc romaneste. Chestia asta mi-au scos-o in evidenta toti cei intalniti pe durata calatoriei: cat de bine vorbesti romaneste!

Bun, avionul aterizeaza, sunt fericit ca un nou nascut, ma uit pe fereastra si imi zic: Gogule, asta e pamant romanesc, iarba asta e din Romania, betonul pistei e romanesc si asta. Nu-mi vine sa cred! Am ajuns! Avionul se parcheaza, iau bagajele, trec fara nici o problema de vama, nici o coada, nimic, totul merge foarte bine.

O luam spre Buzau, pe sosea. Primul soc, masinile s-au inmultit si sunt toate foarte recente. E normal pana la urma ca, intr-o tara europeana, masinile sa fie noi. Cu greu am reusit sa gasesc in timpul calatoriei ceva relicve gen Dacia 1100 sau Skoda ca sa le pozez.

Traficul e oarecum intens. Depasiri destul de stranse, cateodata trebuie chiar sa tragi puternic de volan la dreapta ca sa lasi pe nenea care vine din fata si depaseste. Dar nu-mi pasa din doua motive:in primul rand nu eu conduc si in al doilea rand, sunt fericit.

Lucuri familiare incep sa apara: borne kilometrice, tractoare, trenuri, toate ma incanta si ma fac sa ma simt ca acasa. Cea mai mare parte a calatoriei am petrecut-o in provincie: Buzau, Prahova, Ialomita si foarte putin in Bucuresti (24 de ore).

Am stat 19 zile, am fost practic in trecere, timpul fiind mult prea scurt pentru a vedea tot ce as fi vrut sa vad. N-am avut timp sa vad prieteni foarte apropiati, dar promit ca data viitoare va fi altfel. Asta e, familia m-a acaparat. Urmatoarea calatorie va fi incognito.

Mi-a placut curatenia. Nu era asa acum 10 ani. Si in Bucuresti, Buzau, Ploiesti, curat pe strazi, foarte placut. Mi s-a spus ca e din cauza campaniei electorale … Nu stiu cat de adevarat e …

Alt punc pozitiv: transportul in comun in provincie. Microbuze care te duc repede unde ai nevoie, care vin repede, care nu sunt aglomerate. Nici chestia asta nu era asa acum 10 ani. Trenurile sunt moderne, nu mai e inghesuiala aia de nedescris, si vorbesc aici de un tren spre Moldova care inainte era crima si pedeapta. In plus, nicioadata nu m-am simtit in pericol sau agresat, nu mi s-a furat nimic si lumea mi s-a parut la fel de civilizata ca intr-o tara occidentala.

Poate vi se par banale sau idioate observatiile mele, mai ales ca sunt facute in calitate de turist. Da, pana la urma asta am fost: un turist in tara mea. Nu-i nimic, inseamna ca un turist strain se poate simti bine 3 saptamani in Romania, inseamna ca niste standarde au fost atinse.
Spun asta pentru ca tot citesc in stanga si in dreapta ca Romania scartaie, ca nu prea merge treaba. Bullshit, totul e ok, maine m-as intoarce cu cea mai mare placere.

Ceea ce nu mi-a placut un pic a fost poate atitudinea vanzatoarelor in unele magazine. Nu nepoliticoasa, nu m-a insultat nimeni cu nimic, dar usor apatica as putea spune. Pana la urma, un suras nu costa mare lucru, dar asta e …

Am fost prin muntii Buzaului, si am vazut doua pensiuni turistice care chiar mi-au mers la inima. Bine facute, camere super, peisaj, ce sa mai vorbim. Romania e atat de frumoasa, incat, sunt sigur ca, numai turismul ar putea produce o buna parte din PIB.

Reintalnirea cu preparatele alimentare a fost o alta placere. Romanii mananca bine, foarte bine chiar. Cred ca uitasem un pic lucrul asta. Cred ca am suparat unele matusi cu lipsa mea de apetit, dar sincer, nu mai buteam sa bag in mine! Gusturi, arome, uitate de mult ma faceau sa plang de fericire aprope. E, nu vreau sa credeti sa sunt un animal, reintalnirea cu oamenii a fost extraordinar de emotiva, dar asta e o alta poveste.

M-a deceptionat un pic faptul ca in Bucuresti nu prea se pun in valoare locuri ca strada Lipscani, sau beraria Gambrinus. Chestii astea in mod normal sunt mine de aur pentru marile orase, si Bucurestiul are sansa sa posede inca un centru vechi destul de important. Sunt sigur ca incet incet se va dezvolta si aspectul asta.

Reintalnirea cu cartierul meu natal a fost scurta, dar apreciata. Pentru unii poate ca blocurile alea vechi si comuniste provoaca sentimente negative, dar nu prentru mine. Asta e, nea Ceasca le-a facut asa, noi am crescut acolo, nu mai putem schimba trecutul. A-si renega locurile natale ar fi egal cu a-si renega identitatea, ceea ce cred ca e grav.

Caini maidanezi am vazut, dar putini si aveau etichete la urechi. Nu m-au agresat, nu m-au latrat, totul a fost ok. Poate ca am fost norocos, insa peste tot exista un risc sa ti se intample ceva, in orice tara, pe orice continent.

M-a mirat cat de multe hartii sunt de semnat pentru a cumpara … un prajitor de paine. N-am stat sa analizez mecanica juridica a lucrurilor, presupun sa sunt motive intemeiate.

Intr-un sat, la un moment dat, imi vine ideea sa intreb: Dar cu gunoaiele ce faceti? Raspuns cat se poate de simplu: Le punem intr-o punga si vine un camion sa le ia, joia! Deci asta nu e in Bucuresti, e intr-un sat care acum 10 ani nu avea apa curenta. Acum, bineinteles, are. Poate parea banal acest fapt, dar cand stii cat de greu e sa scoti echivalentul unui bindon cu apa dintr-o fantana si dupa care sa-l cari acasa cu un carucior, vezi lucrurile altfel.

Copii dusi la scoala cu microbuze scolare. Toata lumea are telefon. Pai, cum era cand asteptai ani de zile ca sa ai un telefon? Tara a progresat enorm in anii astia si a ajuns la standarde care pareau de neatins. Bineinteles, e loc de mai bine, insa cel putin lucrurile se misca in directia buna, macar acum e o speranta, o perspectiva ca va fi mai bine. Nu era cazul la inceputul anilor 90, si nici chiar cand am plecat.

Cam asta ar fi pe scurt, impresiile mele. Ar mai fi poate lucruri de spus, dar, in general, pot spune ca mi-a placut si ca abia astept sa revin, in mai putin de 10 ani … sper.

Post scris de Mihai/Canada.

Photos by Andipi

De pe la sfârşitul lui iunie ne-am tot mobilizat să face o ieşire în gaşcă, să evadăm din ghearele rutinei cotidiene undeva unde să ne bucurăm de aer curat şi voie bună … şi-am ales Delta – satul turistic Dunavăţu de Jos mai exact (la aproximativ 45 km de Tulcea).

Vineri, 18 Iulie – Drumul

14 inşi ne-am îmbarcat pe la orele 5 şi ceva ale după amiezii care pe unde a putut să se îmbarce: maşină mică, bicicletă, barcă, cărucior cu rotine … glumesc, bineînţeles! Importantă e destinaţia, unde am ajuns pe ruta Bucureşti – Drajna – Slobozia – Bucu – Giurgeni – Hârşova – Tulcea, cu oprire în Dunavăţu de Jos.

Doar o oră din mini vacanţă ne-a mâncat traficul din Bucureşti, cu gâtuiri la autogara Militari, Piaţa Naţiunile Unite, Piaţa Unirii, Vitan-Bârzeşti şi refulări la intrarea pe A2 dinspre Centura Capitalei. Au rezistat cu stoicism calvarului copilotul meu şi echipa de nefamilişti formată din Pepsik şi colega lui de apartament.

Deşi mirosea a Liberty Parade încă de pe autostradă, am mers lejer, pe pilot automat chiar, orele 20 trecute fix marcând sosirea noastră la primul pit stop din traseu, Slobozia (pentru cine interesează şoseau Drajna – Slobozia e proaspăt asfaltată). Aici ne-am întâlnit cu Tatăl Bărboşilor însoţit de soţia sa şi cuplul Năshik – Bogdan, şi bineînţeles, cu Adevăratul Culturel însoţit de Ansamblul Alegria… colegele şi prietenele noastre iubitoare de pisici, Alegrra şi Alice, echipă susţinută de o brăileancă de-a lu’ Tanti Elvira, Simona pe numele dumneaei.

Încă vreo oră şi ceva am făcut până la Hârşova, unde proprietara pensiunii la care ne-am cazat ne-a atenţionat că vom mai face în jur de 2h până la destinaţie. Taxa la Vadu Oii e de 8 RON, iar după staţia de taxare mare atenţie – urmează o porţiune de vreo 2 km drum de piatră la care se lucrează, până acolo şoseaua primind calificativul foaie. Lucru valabil şi pentru Hârşova – Tulcea.

După Hârşova, penultima oprire din traseu a fost la Tulcea, unde caravanei noastre s-a mai alăturat încă un cuplu. De aici şi până la destinaţie drumul nu mai e aşa strălucit: ici colo apar gropi şi mai mari şi mai mici, iar de la Murighiol încolo şoseaua nu se mai există, chiar lipseşte cu desăvârşire, accesul făcându-se pe un drum de piatră plin de hârtoape pe o distanţă de 5 km, drum ce se parcurge în aproximativ 20 de minute.

Într-un târziu, când orologiul 12 bătea-n noapte, am ajuns şi la pensiunea din Dunavăţu de Jos, Pensiunea Puiu, unde am luat camerele în primire şi după ce ne-am aşezat ne-am potolit foamea cu ceva mizilic de capitală, foame coafată de mult aşteptatul somn.

Va urma …

Reacţii la acest post